luni, 3 octombrie 2011

Emoţie de toamnă

Emoţii de toamnă, pe versuri de Nichita Stănescu

Caci de-ar aduce toamna fulgii de zapada
Si ar pluti in aer jucausi,
Am alerga voiosi si reci pe strada,
Dar ne-ar fi dor de micii carabusi
Iata acum principiul :
cea mai mare dimensiune din cosmos este
punctul.
Unul nu este mai mare decat altul.
Muntele este un punct
si firul de iarba este tot un punct.

Toamna uda lin copacii mei,
Copaci ai caror frunze cad.
Copaci ai caror umeri grei ,
Se-ntind pe ape, cad.

As vrea sa simt lumina dimprejur
Sa zbor nemarginit spre cer,
A vietii pasari de azur
Sa urce-naltul cat mai sper

Curand se va sfarsi probabil totul
Curand e insa cel mai lung cuvant pe care-l stiu
Caci m-as intoarce lumii
Dar n-am bilet decat de dus
Si-s dus
Faclia arde, dar m-opresc
Si stau, si uit ...
Si obosit mi-e sufletul ce-asteapta
Ziua.


Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea intamplarilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor darama mari fringhii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfasurat
inserarile.

Diferite sunt invelisurile :
iarba pentru pamant,
apa pentru pesti,
blana si pielea pentru carne,
tipatul pentru frica,
literele pentru cuvant,
si, la urma, peste tot aerul.
Batran un copac catre frunzele sale.
Un clinchet nocturn auzit catre zi,
Strain de-nceput si de doruri astrale
Amurgul coboara incet printre vii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu