Lumină de seară

"Dar și acum îndură-te, și acum miluiește-mă și aprinde-mi, Hristoase al meu, căldura inimii mele, pe care a stins-o ușurătatea cărnii mele ticăloase, somnul, săturarea pântecelui și băutul a mult vin. Acestea au stins flacăra în tot sufletul meu și au uscat izvorul, țâșnirea lacrimilor. Flacăra odrăsleşte lacrimile, iar lacrimile flacăra, întru care m-au adus indeletnicirea celor dumnezeiești,  meditarea poruncilor. Și paza rânduielilor Tale, care și-au luat împreună - lucrătoare cu ele pocăința, și ele m-au făcut să stau în mijlocul celor ce sunt și a celor viitoare; de unde, ajungând dintr-o dată afară din cele văzute, am căzut cu frică de unde am fost izbăvit. Iar văzând de departe cele viitoare, în mine s-a aprins focul dorului și după puțin s-a văzut în chip negrăit o flacără - mai întâi în mintea, iar mai apoi în inima mea - și flacăra dorului dumnezeiesc a făcut să țâșnească lacrimile și mi-a dat împreună cu ele o dulceață negrăită. Increzându-mă, deci, în mine însumi, căci îmi spuneam: nu poate să se stingă, că arde prea frumos,  și lenevindu - mă am slujit nebunește somnului și ghiftuirii pântecelui și, inmuindu-mă, am folosit mult vin; nu mă îmbătam dar mă ghiftuiam; și îndată s-a stins minunea aceea cutremurătoare, dorul inimii,  flacăra care ajungea până la cer și ardea cu putere în mine, dar nu mistuia ființa ierboasă (is. 40,6) care e în măruntaiele mele, ci  - o minune - o prefăcea întreagă în flacără și iarba care atingea focul nu ardea deloc, sau, mai bine zis, focul nu ardea iarba, se unea cu ea și o păstra întreagă nemistuita (iş 3,2). O putere a focului dumnezeiesc, o lucrare străină!  Cel ce faci să se destrăme stânci și dealuri numai de frica ta și de fața Ta  (ps 113, 6-7, idt 16, 15), Hristoase, Dumnezeul meu, cum te amesteci cu iarba cu întreaga ființă dumnezeiască,  Dumnezeul meu, Cel ce locuiești într-o lumină cu totul de nesuportat? Cum rămânând neschimbat, cu totul neapropiat, păzești ființa ierbii și păstrând-o neschimbată o schimbi întreagă și, rămânând ea iarbă e lumină, dar lumina nu e iarbă,  ci Tu,  Lumina, Te unești fără contopire cu iarba și iarba se face ca lumina fiind prefăcută fără schimbare?" (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, p.175-176)